Sa ne dedublam | 06.10.2009

Ziua de sambata a venit, iar prima editie a Festivalului International de Film de la Iasi s-a sfarsit. Prin numarul imposibil de filme prezente in festival, unele au fost mai memorabile decat altele, iar din ele unele mai percutante decat celelalte. La sfarsitul acestei saptamani jubilante pentru cinefili, am ales doua filme care se aseamana si difera in niste puncte foarte diferite.
Vorbim despre debutul englezului Duncan Jones, Moon, si despre experimentul greu de definit al New Yorkezului Zachary Oberzan.
Moon este povestea unui astrounaut din viitor care se afla la sfarsitul celor trei ani de contract in care a fost plasat singur intr-o statie de pe Luna pentru a superviza minarea noii resurse de energie pentru oameni: heliu. In ultimele sale doua saptamani, insa, incep sa se intample lucruri din ce in ce mai bizare, din care astronautul nu intelege mai nimic. Iluzii, accidente, roboti, clone si toate interconectate intre ele, existenta lui Sam Rockwell (care se joaca pe sine in numeroase exemplare) se precipita tocmai la cateva zile distanta de evadarea din peisajul selenar. Filmul lui Duncan Jones este, si spun asta fara sa-mi fie jena, aproape o capodopera. De nicaieri a aparut acest regizor care demonstreaza o intelegere a cinema-ului (si o maturitate in respectiva intelegere) egala cu cea a unui veteran al peliculei. Cuvantul cheie este, intr-adevar, maturitate, pentru ca regizorul, desi debutant, nu se lasa prada artificiilor cliseistice proprii SF-urilor care, de altfel, i-ar fi fost foarte la indemana; nu, el nu se abate de la povestea pe care o spune si, cu o determinare de-a dreptul admirabila, reuseste sa-si impuna cuvantul si sa vorbeasca despre singuratate, futilitate si despre cat de inlocuibili suntem cu totii in ziua de azi. Este un eseu emotionant si superb vizual, care totusi se lasa ispitit la finalul sau si-si reteaza din universalitatea propriei povesti intr-un mod… redundant pana la urma. De-aici “aproape” o capodopera.
“Flooding with Love for The Kid”, filmul lui Zachary Oberzan, este, insa, dincolo de asemenea categorisiri. Si spun lucrurile astea pentru ca este un film, pana aici bine, ecranizare dupa cartea lui David Morell, First Blood, primul Rambo, pana aici, din nou, bine, care se intampla in apartamentul de 60 de metri patrati al regizorului, cu toate rolurile jucate de el insusi, cu toate cele din spatele camerei facute tot de regizor, montaj, iluminat, cu alte cuvinte, un film facut in totalitate de unul singur. Este deci, ecranizarea lui Rambo intr-un film ce se intampla intr-un apartament in care toate rolurile sunt jucate de acelasi individ. Mai mult, nimic din ceea ce nu se afla deja in interiorul apartamentului nu s-a folosit in film. Curios, nu? Regizorul ne-a marturisit, inaintea proiectiei, trei teluri mari si late pe care el si le-a propus cu acest film: 1. sa foloseasca fiecare replica din carte (cartea e foarte diferita de filmul cu Stallone, sunt atatea deosebiri majore incat nici nu are rost sa incep sa le insir) 2. sa foloseasca doar ce are in apartament (minus armele de jucarie pe care si le-a luat de pee Bay) si 3. sa faca totul de unul singur, toate rolurile, montajul, camera, iluminarea, absolut totul. Inainte sa credeti ca e vorba de un narcisism dement aici, omul a avut doua motive mari si late, pragmatice si respectabile pentru a face acest film: 1. s-a indragostit de cartea lui David Morell de cand era mic si voia s-o redea asa cum e scrisa pe ecran si 2. nu avea nici un ban. In loc sa incerce sa faca batalii in jungla cu jumatate de masura, omul a decis sa-si accepte conditiile si sa taie totul la minim. Acest minim, daca va intrebati cumva care e, este minunata suma de 95.51$. Atat. Asta este povestea curioasa si surprinzatoare din spatele filmului. Ceea ce e cu adevarat surprinzator, insa, e faptul ca experimentul chiar functioneaza! Oricine poate sa-si propuna ceva radical, diferenta e ca aici regizorul, cu o determinare de necrezut a reusit sa-si implineasca toate rolurile. Chiar daca el e si Rambo, si seriful si colonelul si toti ceilalti, dupa ce inovatia numarului de Zachary Oberzan-i de pe scena nu mai este atat de frapanta, ce ramane in urma este o veritabila poveste dramatica, o tragedie greaca cum ii place regizorului s-o numeasca. Zachary Oberzan este dovada cat se poate de vie a faptului ca in cinema nu ai cu adevarat nevoie decat de determinare, pasiune si o poveste buna.
Si Moon si Flooding with Love for The Kid (titlul este ultima replica din carte) sunt doua filme aparute ca din neant, venite sa ne loveasca fix in plex, unul sa ne spuna ca SF-ul bun nu e mort iar celalalt sa ne urle din rarunchi, cu pasiune si entuziasm, ca cinema-ul traieste! Sunt doua must-see-uri categorice.

Adauga comentariu.