Interviu Adina Pintilie | 05.05.2009

De unde vine pasiunea ta pentru filmul documentar?
Mai corect ar fi sa ma intrebi de unde vine pasiunea mea pentru cinema (rade). Nu cred ca exista o granita certa intre fictiune si documentar, cred ca exista cinema ca forma absolut personala de interpretare a realitatii. Dilema Lumière / Méliès nu mai este, cred eu, valabila astazi; probabil n-a fost niciodata. Daca imi amintesc bine, am mai conversat pe ideea asta, despre cum, chiar daca nu intervii asupra unui eveniment, simplul fapt ca pozitionezi intr-un fel camera, ca alegi o incadratura etc. transforma simpla inregistrare a realitatii intr-o privire subiectiva.
In ce ma priveste, relatia “fictiune” / “documentar” e foarte stransa. Cand am facut documentar, faptul ca percep / interpretez strict subiectiv realitatea pe care o explorez si optiunile narative, plastice si ritmice fac ca incercarile mele sa mearga mult catre zona fictiunii.
Dupa cum in fictiune, in povestile pe care am incercat sa le spun, a existat initial un filon documentar, un caz real, o experienta personala sau traita de altii si cu care am rezonat emotional. Si asta pentru ca viata reala imi da mult mai mult decat propria mea imaginatie, de om care nu prea traieste, mi-ar putea da vreodata, mai ales din punctul de vedere al povestilor si personajelor. Inainte de “Frica domnului G” a existat un documentar scurt despre Centrul de Resocializare de la Spitalul 9, care, chiar daca nu reusit, mi-a fost extrem de util in explorarea unor personaje speciale. Personaje care au fost una dintre sursele de inspiratie – dincolo de experienta mea personala si de lecturile cu care am empatizat – pentru “Domnul G”. Inainte de “Balastiera #186″ a existat o poveste personala, a unei relatii care n-a existat in fond, si care a dus la reinterpretarea punctului de pornire din Márquez. Cam asa functioneaza lucrurile, se leaga unele de altele, trec dintr-unele intr-altele, se transforma.
Mai mult, cred ca am nevoie ca, ori de cate ori incerc sa scriu fictiune, sa fac inainte un documentar, sa cunosc de aproape lumea care ma intereseaza, altfel mi-e greu sa functionez. Acum, de pilda, asta incerc sa fac cu urmatorul proiect: mai intai o cercetare–explorare a realitatii, care oricand poate devia intr-un punct de vedere strict subiectiv.

Hai sa vorbim putin despre primul film prezentat in programul CineFan din Iasi, Nea Pintea… model din 2005. Cum ai ajuns la acest subiect si cat de grea a fost realizarea filmului?
"Nea Pintea.." a fost prima mea experienta in zona documentara. Un proces indelungat si foarte dificil. 6 luni a durat. Si au existat o multime de momente critice, mai ales cel in care am descoperit ca de fapt nea Pintea n-a pozat pentru statuia respectiva… din fericire intre timp ne am indragostit atat de mult de el incat am avut luciditatea sa intelegem ca nu are nici o importanta daca a pozat sau nu (rade). Ce e fascinant la abordarea asta "documentarista" e faptul ca realitatea are in cele mai multe cazuri o imaginatie / creativitate extraordinara (rade). Important e sa poti fi deschis si sa observi sa faci conexiuni..
Am pornit de la ideea mult prea teoretica: "frumusetea este strict subiectiva" si intentionam sa urmarim cele cateva femei - departe de canoanele clasice de frumusete - care pozeaza pentru artisti plastici/studenti etc.. si ai vazut la ce am ajuns:)

Anul urmator, ai regizat Balastiera #186. De ce ai ales acest titlu si cat de greu a fost sa filmezi pe un santier?
Imi aduc aminte de secventa cu cioara din Balastiera. Cat de greu a fost sa convingi acea pasare sa faca ce vrei tu? (rad)
N am filmat pe un santier propriu-zis; dupa vreo luna de prospectie am gasit balastiera asta parasita si am avut norocul ca proprietarul ei sa fie foarte de treaba si nu doar sa ne dea voie sa filmam, ci si oameni care sa ne ajute sa "amenajam" decorul - pentru ca am facut ceva transformari; baraca nu exista - noi am reconditionat una si am adus o cu macaraua in locul respectiv, am pictat-o pe dinafara si pe dinuntru, munca de peste o saptamana, am curatat digul de pamant si buruieni (cu lopata toata echipa ore de munca (rade) si as ami departe. Marele merit pentru transformarea locului ii apartine mai ales colegei noastre scenograf Andrada Chiriac, un profesionist extraordinar. 
Cat despre Nila (numele corbului) stii ca existat un dresor de animale, o doamna foarte cumsecade care a acceptat sa vina pe gratis sa lucreze cu noi; doar ca nici ea nu s a inteles grozav cu el; cred ca cele mai bune momente ale lui Nila se datoreaza exclusiv talentului / inspiratiei lui actoricesti (rade). E e drept c-am prapadit o rola jumate de pelicula cu el, dar pentru bucatelele care au iesit Nila merita tot respectul (rade)

In 2007 ai regizat in cadrul proiectului Aristoteles Nu te supara, dar… Filmul a primit o groaza de premii, dar a starnit si reactii contradictorii. Ce-mi poti spune despre el? De ce ai ales acest subiect, hai sa-i spunem… delicat?
Nu te supara, dar... a avut un parcurs foarte atipic, ca sa ma exprim elegant. Filmarile s-au intamplat in cadrul primei editii a Aristoteles Workshop – atelier de film documentar organizat in colaborare cu ARTE si TVR –, patru saptamini in urma carora trebuia sa "livram" un documentar de 20 de minute. Primele doua saptamini am avut cursuri, iar in ultimele doua urma sa filmam si sa montam. Totul a inceput cu o imensa problema: lipsa perioadei de prospectie, care in documentar e esentiala. Am pornit de la un articol dintr-un ziar despre un doctor care face terapie prin teatru intr-un spital psihiatric de linga Tirgu-Mures. Am avut doar o conversatie de o ora cu directorul spitalului, un om extraordinar, in urma careia am primit mina libera cu conditia "sa facem ceva pentru pacientii lui". Mai mult decat atat, ne-a oferit gazduire si masa in spital, alaturi de pacienti, pentru toate cele opt zile de filmare. Insa in momentul in care am intrat acolo, n-am gasit nimic din respectivul articol, care s-a dovedit a fi doar o stire "de senzatie" fara nici o baza reala. Primele patru zile au fost groaznice. Nu gaseam, nu vedeam nimic. Totul s-a intamplat in urmatoarele patru zile. Cred ca am avut un imens noroc. Aristoteles a fost per total o experienta foarte speciala. Am descoperit acolo avantajele digitalului, libertatea incredibila pe care ti-o ofera, am regasit exact bucuria aia si placerea experimentului, si curajul de a gresi si de-a fi ridicol, pe care aproape le-am pierdut in timpul filmarilor pe pelicula din cauza fricii permanente ca nu mai avem pe ce filma. Gandindu-ma retrospectiv, imi dau seama ca in momentul in care am inceput filmarile, chiar daca nu stiam pe ce lume suntem si chiar daca n-am avut deloc timp de prospectie, eram pregatiti psihic, intr-un fel sensibilizati de cursurile de dinainte in care tutorele Jennifer Fox (regizor american de film documentar) a urmarit o dezvoltare a unui mod creativ emotional de a privi in jur, dublat de o lejeritate in lucrul cu camera, care sa devina un instrument uzual, cam in sensul "camerei-stilou" a lui Astruc. Si tipul asta de pregatire, si atmosfera relaxata si creativa de la workshop, si faptul c-am filmat pe HD, ca am avut la dispozitie elementele tehnice de baza ca sa facem un documentar (camera, statie grafica, masina), ca am avut un alt tutore foarte special, Rafi Pitts, cu care am avut permanent interminabile conversatii si, mai ales, primirea calda si libertatea totala de la locul filmarii – toate astea impreuna explica in mare parte curajul pe care l-am avut sa experimentam. Desi riscul esecului, al ridicolului era urias. In plus, am avut si norocul sa fiu in echipa cu oameni deschisi, dispusi sa experimenteze, creativi si, in acelasi timp, foarte buni pe partea de tehnica: Sorin Gociu (director de imagine), Ligia Smarandache de la TVR Cluj (montaj / sunet) si Tudor Petre (cu care colaborez deja de sase ani). Dar cel mai mult datoram oamenilor extraordinari despre care povestim: Ocsy, Alexandru, Abel, Ignat, Lazlo. Cred ca cea mai interesanta parte este istoria felului in care s-a nascut povestea, in care am cunoscut personajele, in care s-au legat ideile si emotiile – doar ca ar dura prea mult s-o spun aici. (Ea e descrisa pe larg pe www.dont-get-me-wrong.com). Relatia mea cu Dumnezeu nu este si n-a fost niciodata clara, dar in zilele acelea am simtit ca traiesc un moment privilegiat, ca se intimpla lucruri dincolo de puterile mele. Ca si cum "elementele" s-ar fi inteles sa ne ajute sa facem filmul, ca si cum filmul asta trebuia facut. Soarele intra si iesea din nori pentru noi, ploaia incepea si se oprea pentru noi etc.
Au urmat cele opt luni traumatizante de postproductie. In ultimele zile din workshop facusem contracronometru o schita pe care am prezentat-o comisiei de la ARTE si pentru care am primit, spre marele nostru noroc, Premiul pentru cel mai bun documentar. Spun asa pentru ca, fara banii pe care i-am primit ca premiu, nu reuseam sa ne descurcam dupa. Nefiind o productie "normala", ci un film realizat in cadrul unui workshop, nu a existat un buget de postproductie. In schimb, au existat oameni care ne-au ajutat enorm, in primul rind Mihai Orasanu, in studioul caruia am petrecut majoritatea celor opt luni (cineva a estimat la un moment dat costurile celor opt luni suportate de Total Professional Records la pretul pietei – undeva pe la 10.000 de euro). Dupa care s-a intamplat un alt mare noroc, selectia la Locarno, care a oferit filmului o vizibilitate internationala extraordinara, lansandu-l in circuitul festivalier. Apoi premiile. In faza asta, un alt mare ajutor am primit de la Transilvania Film / Tudor Giurgiu care s-au ocupat de toata partea de relatii cu festivaluri, expeditii, materiale promotionale. Iar ICR a fost un alt sprijin extraordinar pentru ca a promovat si continua sa promoveze filmul.

Si la Iasi reactiile la vizionarea lui au fost impartite. Credeai va filmul va starni astfel de sentimente in oameni, sau chiar asta a fost ideea de la care ai plecat? Care a fost cea mai buna reactie legata de Nu te supara, dar…, si care a fost cea mai vehementa?
La intrebarea despre felul in care s-a nascut ideea filmului am raspuns pe larg mai devreme. Miza aici e, cred, tocmai aceea ca filmul nostru nu vorbeste despre "boli si bolnavi", ci, asa cum a formulat la un moment dat un spectator, e o "oglinda" pusa in fata noastra, in fata "conditiei umane" triste si fascinante. In mod paradoxal, e un film despre "normalitate". Pentru ca am descoperit aici, intr-o lume considerata "zero" din punct de vedere al utilitatii sociale, o frumusete, o caldura, o umanitate rar intilnite in societatea noastra asa-zis "normala".
Intr adevar am primit atat reactii extrem de violente impotriva filmului cat si extrem de pozitive. Cred ca cel mai bine as rezuma realitatea asta prin schimbul de replici – memorabil pentru noi – dintre doua spectatoare, in timpul Festivalului de la Leipzig. Dupa vizionarea de acolo a urmat o sesiune traumatizanta de intrebari si raspunsuri in care am urmarit de pe scena – in tacere – cum spectatorii s-au impartit in doua tabere anti / pro film si s-au certat 20 de minute, ignorandu-ma. Apogeul momentului a fost urmatorul dialog intre doua doamne aflate in capetele opuse ale salii: "- Daca tu ai fi acum ranita, inconstienta, goala, intinsa pe asfalt si evident nu te-ai putea impotrivi, iar ei te-ar filma, ai fi de acord?!! - Daca cineva m-ar filma cu atata dragoste, m-as dezbraca in fata camerei!". Scos din context poate suna usor ridicol, dar atunci a insemnat si continua sa insemne foarte mult pentru noi. Iar unul dintre cele mai emotionante momente a fost cand o femeie a venit la mine dupa vizionare sa-mi multumeasca si mi-a povestit cu lacrimi in ochi cum, incepand de la al doilea cadru, cel in care Ignat muta pietrele, nu s-a mai putut opri din plans pentru ca "a vazut viata ei acolo pe ecran".

Care este viitorul proiect la care lucrezi?
In momentul asta sunt intr o pauza administrativa, dar incerc sa ridic un proiect de documentar si unul de fictiune. Din superstitie inca nu vreau sa povestesc amanunte.

In final, cateva cuvinte pentru vizitatorii CineFan.ro
Imi pare bine sa ne cunoastem (rade)