Film. Românesc dar nu numai. | 03.10.2009

Am evacuat din chicinetă cele două elemente disruptoare. Am rămas doar doi CM (Mărculescu şi Mesaru). Astăzi s-au vizionat extrem de multe filme româneşti, mai multe decât s-ar putea număra vreodată.
Cătălin Mesaru: Ne-am început ziua plini de speranţe, curiozităţi şi desir du vivre. Să spunem că cele mai înainte menţionate (adică din propoziţia anterioară) au suferit mutaţii cronice .
Cristi Mărculescu: Este ciudat, regretabil şi, totuşi, tipic pentru filmele româneşti: reuşesc să-şi vlăguiască şi obosească psihic spectatorul.
Cătălin Moise (făcându-şi apariţia în chicinetă, înarmat cu croissant şi apă plată): Eu m-am simţit teribil de vlăguit la Ascensor, pardon, Elevator.
Cristi Mărculescu: Pentru început, cât tu dormeai, noi ne-am îmbarcat într-un taxi pentru a vedea Trip. Un film foarte independent, foarte ambiţios, voit scandalos, pretenţios. I se pot reproşa foarte multe (de la preţiozitate lingvistică la jocul para-lemnos al unora dintre actori) dar mie mi-a fost cât de cât simpatic. Are câteva momente de umor voluntar reuşite. Evident, există şi momente de umor involuntar. Trip poate fi considerat deschizător de drumuri în sensul unui cinema queer-punk românesc. Nu ştiu cât de necesar pe meleagurile mioritice, dar proiectat în spart-shop-uri, weed shop-uri şi smart shop-uri ar face în mod sigur senzaţie, mai ales secvenţele de lesbianism.
Cătălin Moise (cu regret în voce): Eu dormeam...
Cătălin Mesaru: Eu nu dormeam ci mă enervam enorm. La Trip. Este a doua oară în două zile (prima oară fiind la epopeea activistă şi anticorporatistă şi pro-ţestoase Battle In Seattle) când dau peste un film cu oameni leneşi, cărora le este prea lehamite să-şi ia un job, să-şi pună viaţa pe picioare şi să fie independenţi. Plus, par a fi genul de oameni care spun “Nu, şamponului!”. M-a iritat total diletantismul actorilor, excesul de “bloom” şi personajele absolut absurde.
Cristi Mărculescu: Prin “bloom”, vrei să spui “soft-focus”?
Cătălin Mesaru: Aşa-i zice când se foloseşte pentru jocuri, mersi.
Cătălin Moise: Când m-am deşteptat, deci, pentru a mă auto-flagela, am ignorat sfaturile prieteneşti ale amicului C.M. şi m-am dus determinat la Casa Studentină.
Cristi Mărculescu: De fapt, Casa de Cultură a Studenţilor de unde noi tocmai plecasem pentru un moment cultural-turistic.
Cătălin Moise: Aşadar, Elevator este un film cu doi (un el şi o ea) adolescenţi care se găsesc captivi şi claustraţi în vechiul lift al unei fabrici părăsite. Nu vreau să fiu prea pedant şi ştiu că este teribil de irelevant dar raţiunea mă împinge să întreb cum de au ajuns blocaţi în respectivul ascensor de marfă în condiţiile în care, într-un flashback este clar că nu există electricitate. Şi oricum, din nou destul de irelevant dar totuşi: cine naiba se dă cu un lift de marfă într-o fabrică abandonată? Filmul se axează pe nevoile fiziologice şi produsele rezultante acestora. În rest, cei doi adolescenţi năpăstuiţi de piciorul sorţii se concentrează pe urlatul prin fiecare orificiu disponibil şi vizibil (sau nu) din pereţii cuştii de metal ruginit. Apoi, filmul se sfârşeşte.
Cristi Mărculescu: Şi eu m-am cam sfârşit cu câteva luni în urmă după vizionarea acestui film. Ar trebui menţionat că este un debut cu buget infim (două sute de euro şi câteva sticks-uri), că este cinema independent, de gherilă. Şi este adaptarea unei piese de teatru. În care, din câte am înţeles, protagoniştii din film au şi jucat. Ştiu că sunt circumstanţe atenuante şi pot fi considerate scuze pentru calitatea rezultatului final. Dar jocul actorilor este sub orice critică...
Cătălin Moise (din genunea trăirii): Daaa!!!
Cătălin Mesaru: Eu nu m-am înfiinţat la Elevator. În schimb, am fost la Bojdeucă. Birjar, la Bojdeucă!
Cristi Mărculescu: Era un reper culturalo-istoric pe care nu îl puteam rata. Erau acolo şi drobul de sare, şi pisicile care, neavând zmotocei nu crăpau jucându-se cu ei.
Cătălin Mesaru: Şi nici caprele Irinucăi nu crăpau. Pentru că nu erau.
Cristi Mărculescu: A fost o oază de idilism bucolic. Să încheiem aici detaliile turistice.
Cătălin Moise: Eu am aflat ce e ăla Copou. Este un deal. Pe care se plimba prietenul lui Creangă, poetul nepereche, luceafăr al poeziei româneşti, Eminescu.
Cătălin Mesaru: Să revenim la filme, dară, bă. În continuare, s-a vizionat documentarul Australia care nu este un making of la filmul lui Baz Luhrmann ci o poveste emoţionant-sportivă despre o şleahtă de boschetari români cărora li se oferă o a doua şansă în competiţia fotbalistică din Melbourne. Cei cinci fotbalişti amatori purced spre tărâmuri pe care nu visau niciodată să le viziteze. Documentarul este presărat cu mostre de cuvinte nu foarte des grăite în documentare HBO.
Cristi Mărculescu: Ca mostră de umor negru, mi-a fost simpatic.
Cătălin Moise: Eu am întârziat şi imaginaţi-vă uimirea mea când am văzut că pe unul dintre ei îl cheamă Radu Muntean. Fiţi fără grijă, însă, nu este regizorul nostru iubit ci un homeless oarecare.
Cristi Mărculescu: Nu e un boschetar oarecare pentru că a ajuns în Australia. Şi nu mi se pare o glumă bună.
Cătălin Moise: Ai dreptate, iartă-mă.
Cătălin Mesaru: După Australia, a fost proiectat şi documentarul pe care eu îl aşteptam cu efervescenţă. Hobby. Un documentar ne-românesc, chiar spaniard despre un june regizor care îşi pierde credinţa în religia Nintendo. Absolutamente dramatic. Fiind un über-geek Nintendo, nu am putut decât să îmi doresc ca finalizarea pelerinajului său în Japonia să îi reaprindă flama adoraţiei pentru această companie de jocuri.
Cristi Mărculescu: Ciro Altabás mi-era simpatic de câţiva ani. Văzusem un scurt metraj extrem de simpatic semnat de el, DVD. Hobby este şi el foarte amuzant şi da, sunt şi eu destul de preocupat de universul Nintendo. Dar, ca documentar nu excelează.
Cătălin Moise: Sunt de acord. Începe cu nobilul scop de a-şi face călătoria la mecca Nintendo pentru a participa la lansarea consolei Wii dar, nefiind corporal şi cu idei fixe ca Michael Moore nu reuşeşte să pătrundă în adâncurile companiei. Altabás se pierde în peisajul bizar şi înghesuit al Japoniei şi improvizează, începând să inventarieze hobby-urile curios amuzante ale niponilor. Dar nu este o deviere deranjantă, pur şi simplu este superficial din punct de vedere al abordării istoriei Nintendo.
Cătălin Mesaru: Să vă explic. Nu excelează ca documentar dar, e cu Nintendo. Eu aş venera chiar şi hârtia igienică. Dacă ar fi cu Nintendo. În ceea ce priveşte abordarea aşa zis superficială, sunt totalmente de acord cu ea. Este un documentar despre un Nintendo-geek deci este pentru Nintendo-geeks, nu pentru publicul larg şi neavizat. M-a umplut de fericire, energie pozitivă şi voie bună.
Cătălin Moise: Eu nu am văzut filmul care a urmat. La Republica. Cele ce plutesc regizat de Mircea Daneliuc. Regret că l-am ratat, era o premieră naţională.
Cătălin Mesaru: Eu am reuşit să văd doar primele 20 de minute, ieşind furtunos din sală, plin de furie deoarece găsesc eminamente insuportabile filmele în care sunt exploataţi câinii. Cristi, ai legătura.
Cristi Mărculescu: Eu am fost acolo şi am rămas acolo. La filmul lui Daneliuc, adică. Fiind pisicist din fire, pot înţelege dar nu pot empatiza cu motivele pentru care ai părăsit sala. Cred totuşi că anumite secvenţe cu câini morţi ţi-ar fi dăunat psihic. Am fost surprins să constat că Daneliuc revine vizual şi structural la un standard pe care nu credeam că-l mai poate atinge. Ar fi fost frumos dacă dialogurile s-ar fi auzit măcar cât de cât decent. Cumva, filmul lui Daneliuc mi-a amintit de un alt film care mi-a plăcut suspect de mult: Lotus-ul lui Ioan Cărmăzan. Personajele lui Daneliuc sunt grupate în două clanuri: familia crescătorului de câini şi şatra de ţigani. Toţi locuiesc undeva în mijlocul pustiului, pe malul unui râu. Sau fluviu. Evident, Daneliuc îşi păstrează viziunea (după părerea multora, misogină) asupra protagonistei. Femeie atrăgătoare sexual care are reticenţe inexplicabile de a consuma nişte acte sexuale, personajul este, logic, violată, siluită, penetrată...
Cătălin Mesaru: Comme d’habitude în filmele lui Daneliuc.
Cristi Mărculescu: ...Marea problemă, dincolo de statusul marital neclar (eu unul nu am reuşit să înţeleg a cui soţie era, nişte subtitluri ar fi ajutat) apare atunci când doi ţigani profită şi ei de ea. Crescătorul de câini vede nefericitul eveniment ca pe o sursă de rambursare pecuniară din partea violatorilor care plătesc dar nu prea au de unde, drept care Daneliuc îşi duce personajele la secţia de poliţie de câteva ori. Fie pentru a reclama violul, fie pentru a retrage reclamaţia, în funcţie de promisiunile financiare ale violanţilor.
Cătălin Mesaru: Ai vorbit deja prea mult despre un film pe care nu l-am văzut. Să zicem despre Francesca, ce va poposi mâine pe prispa moldavă a cinema-ului.
Cătălin Moise: Este un film românesc foarte neobişnuit. Debutul lui Bobby Păunescu spune povestea unei tinere pe nume Francesca (Monica Bârlădeanu) care, sedusă de visul emigrării, decide să plece la muncă în Italia. Prietenul ei ar vrea să ia de asemenea calea străinătăţilor, însă are niscaiva treburi nerezolvate cu lumea interlopă locală ce îl împiedică să îşi însoţească iubita. Filmul este o gură neaşteptată de aer proaspăt în peisajul cinema-ului românesc, iar Bobby Păunescu reuşeşte să abordeze problema actuală a emigrării cu o acurateţe sfâşietoare.
Cătălin Mesaru: Scena de sex, dacă se poate numi aşa, este candidă şi stângace, ceva atipic filmului românesc. Mie mi-a plăcut foarte mult acest film, iar Monica Bârlădeanu este impecabilă în rol.
Cristi Mărculescu:  Ce am apreciat sincer la Francesca, este modul în care abordează, nu exploatează subiectul şi personajele. O anumită discreţie şi o oarecare distanţare de emoţiile personajelor face din Francesca o dramă cu accente de thriller. Un film care arată că limitările şi locurile comune, tematice şi estetice de care se cramponează noul val autohton, nu generează automat filme mizerabiliste care nu urmăresc decât să arunce toate nenorocirile posibile pe capul unei protagoniste maltratate fizic sau psihic de cei din jur.
Cătălin Mesaru: În altă ordine de idei, mi-am notat ceva din filmul Trip: „Am visat azi-noape că în loc de inimă, bătea o veveriţă”.
Cristi Mărculescu: O încheiere cum nu se putea mai fericită. Totuşi începem să ne întrebăm (şi cred că am asentimentul grupului din chicinetă) dacă vom vedea măcar un film cu măcar un pitic în acest festival.

Adauga comentariu.